Oboseala muncitorilor din şantierele de construcţii

       Cum se poate compensa oboseala pe şantierele de construcţii?

       Chiar dacă vorbim despre un şantier de anvergură ori de intervenţii de stradă, sigurul numitor comun este Oboseala. Putem aloca acesteia, nenumărate atribute, astfel, oboseala este: epuizantă, este morbidă pentru că slăbeşte organismul, limitează perspectivele de supravieţuire în câmpul muncii, este stresantă pentru angajatori, este cel mai des penalizată şi nu în ultimul rând, implică riscuri, atât pentru integritatea persoanla cât şi pentru integritatea termenelor de execuţie si a proiectelor în sine. 

     Contrar "legendelor urbane", muncitorii romani nu sunt leneşi, indiferenţi sau incompetenţi, ci harnici, direct interesaţi, statornici şi chiar multidisciplinari. Astfel, aflaţi fiind "la mila neo-capitalismului românesc", muncitorii români au fost obilgaţi să se adapteze "peste noapte" la o piaţă concurenţială acerba a forţei de muncă. Subliniem aici faptul că tranziţia a fost făcută la vărste destul de înaintate, suscitând din partea acestor muncitori un mare efort adaptativ, cu efecte directe de stress sau chiar alienare socială. Sunt harnici, nu pentru că li s-ar recunoaşte public meritele, ci pentru că, de hărnicia lor depind, acasă ăn familie, căteva "guriţe" de hrănit. Muncitorii romani sunt statornici direct interesaţi de activitatea lor, iar argumentul principal vizează aici sacrificiile pe care le fac aceşti oameni pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu: îşi reduc la extrem timpul de odihnă, se suprasolicită fizic, ignoră normele de securitate în muncă (nu din vina lor, ci în lipsa echipamentelor de protecşie, şi la solicitările sefilor ierarhici), nu au parte (şi probabil nici nu au cunoştinţe despre) asigurări (poliţe) de sănătate sau viaţă (majoritatea accidentelor de muncă sunt clasate ca fiind din vina muncitorilor), se alimentează carenţial, iar cea mai mare parte a timpului este desfăşurată în cele mai precare norme de igienă. Sunt multidisciplinari pentru că o cere conjunctura socio-profesinală. Sunt permanenţi "antrenaţi" să deprindă noi achiziţii, să adapteze noi procedee şi instrumente, chiar dacă nu sunt şi pontaţi pentru aceste eforturi.  

.

       Muncitorii, şi în special navetiştii treziţi de pe la 4 - 5 dimineaţa, după o "aţipeală" fugitivă în tren ori în maxi-taxi, se epuizează la locul de muncă şi adesea simt nevoia unui refugiu în care să se odihnească. Ei bine, nu trebuie să-l caute prea mult, pentru că-l găsesc, fie în vreo remorcă, ori pe borduri sau chiar în... cupa fadromei. Astfel ora prânzului devine ora "torsului ne-ntors". Vara bieţii oameni stau parcă împuşcaţi pe unde-apucă, iar iarna stau ca oile înghesuiţi să nu-i ia vaju'. Pentru aceşti oameni, doar 20 minute de repaos pot însemna câteva ore pentru restul. 

  
    Studiile arată că privarea de somn aduce în primele faze, atingeri în special memoriei, atenţiei şi funcţiilor cognitive (gândirea şi discernământul).

    Dacă perioada de veghe depăşeste 40 de ore, apare deprivarea absolută, în care creierul, deconectează corpul de la toate funcţiile senzoriale, urmând colapsul ce debutează cu lipotimia.

    Tot acest neajuns ar fi putut fi rezolvat prin asigurarea unor servicii de cazare pentru muncitori, în apropierea şantierului, şi astfel oamenii ar fi putut "sării" câteva ore dimineaţa şi câteva seara. În schimb, se pare că, odihna este rezervată "altora", care nici nu depun atât de multe eforturi, şi nici nu stau cu capu' în soare, ci... cam îi lasă pe ceilalţi cu ochii în soare.

      Astfel, în cursa pentru reabilitarea blocurilor s-au înscris numeroase firme de construcţii, mari, mici, vechi şi noi. Pentru capitală, "peştii" mari au găsit soluţia profitului rapid, subcontractand "peştişori mai mici", cu sau fără contract...legal. Puţine sunt firmele care reabilitează pe bune şi pe (re)numele lor. În schimb, se pare că aceştia preferă câştigarea licitaţiilor, ca pe urmă să împartă profitul (de obicei, din cheltuieli supraestimate) cu firme nou-înfiinţate, dar fără ca să pună mâna pe ceva (muncă) în afară de bani. Astfel firmele mici rulează bani şi încasează ceva-ceva, dar cele mai mari câştiga mult mai mult, doar ... stând degeaba.

     Din acestă "schemă piramidală" are de câştigat şi clasa politică, (cu ajutorul căreia au fost atribuite aceste contracte) care au astfel ocazia să mai "spele" niscai bănuţi. Cine are de pierdut? Muncitorii care rămân la mila condiţiilor meteo, oameni care primesc pentru munca lor mai nimic... În schimb, aceştia trebuie să cheltuiască mult mai mult pe naveta epuizantă, privaţi fiind de serviciile dedicate cazării acestor muncitori constructori.

Deriva serviciilor de cazare pentru muncitori pe plaiurile mioritice

De la casele plutitoare ale olandezilor, la ţepele din barăcile goale, îngropate în noroi şi care servesc la cazarea muncitorilor constructori de pe şantierele din Bucureşti

　

      Dacă tot încercăm să ne comparăm cu roboţeii japonezi, ar trebui să analizăm şi nivelul de trai al olandezilor.

     Din lipsa de spaţiu USCAT ei au conceput casele plutitoare, si chiar cartiere flotante, în care îşi desfăşoară nestingheriţi activitătiile cotidiene fără a duce lipsă de nimic. Românul? Are şi el ceva asemănător, tot din lipsă de spaţiu USCAT: barăcile metalice din noroaiele de pe santiere de construcţii.

     Principala forţă de muncă din şantierele bucureştene se constituie în general din echipele de muncitori "importate" din Bolentin-Giurgiu. Peste tot în capitală, daca vom observa muncitori constructori fără uniforme ori cu ţoale împestriţate, este mai mult ca sigur că i-am găsit. Dacă la aceasta adăugăm şi existenţa unor microbuze de Giurgiu ori de Bulgaria, e CLAR: sigur sunt ei. Problema stringentă n-ar fi provenienţa clasei muncitoare ci mai ales faptul că aceşti oameni sunt "ţinuti la patron" fără forme legale, sau mai pe româneşte, sunt zilieri. Şi ce-i rău în asta', ar întreba unii? Ei bine, aceşti oameni nu au siguranţa locului de muncă, a salariului, a protectiei sociale, nu pot primi (sau mai exact nu li se oferă) cazare prin "acordul" firmelor contractoare.

    Analogia găurii din covrig, sau, cât de negre sunt găurile şi cât de ascuţite sunt ţepele primite de clasa noastră muncitoare. De 23 de ani, românii sunt "posedaţi" de coşmaruri ce implică diverse tipuri de găuri şi goluri (găuri în buget, găuri în buzunare, găuri în pereţi, găuri în asfalt, goluri în frigider, goluri în viitor, goluri în aspiraţii, căderi în gol, burţi goale, coate coale) dar şi de ţepe (ţeapă la factură, ţeapa la credit, ţeapă la locul de muncă, ţeapă la navetă, ţeapă în anvelope, ţeapă la asigurare). Pe şantiere, lucrurile stau şi mai prost: se munceşte în gol şi, în loc de cazare, muncitorii primesc...ţeapă (la baracă), aţi ghicit.

 

Criza economică a muncitorilor români

"E mare mângaiere la vreme de restrişte să te afli lângă cineva pe care să-l doară inima pentru tine."(Cervantes)      

          Dacă, Romania a cunoscut o mare revoluţie imobiliară, ne aşteptăm ca şi ofertele să fie pe măsura aşteptărilor noastre. Dar, în realitate ofertele se preling, categoric, dar aşteptările se cam... scurg prin degetele noastre. Navigăm ca nişte nebuni...sperând că vom dibui ceva în anunţurile online şi identificăm mii de anunţuri, care mai de care mai convingătoare. Următoarea întrebare inferenţiala ar fi: în cazul în care pe piaţa descoperim un număr mai mare oferte decât cereri, de ce nu şi costurile probează acest fenomen?

       Cauzele sunt clare din perspectiva celor avizaţi, astfel majoritatea ofertelor sunt postate prin agenţii imobiliare, în marea majoritate cu monopol publicitar, altele exprima consecinţă, fără ocolişuri, a îndatorării bancare (au ridicat pe terenuri procurare la preţuri usturătoare, iar la momentul actual sunt imobilizaţi de dobânzi excesive, iar în prezent urmăresc, cel puţin, să-şi acopere datoriile.

 

 

     Alţii propun apartamente secundare celui de domiciliu, latifundiari cu sustenabilitate directă care-şi permit să aştepte (chiar dacă au ţinut la preţ până-n 2008, s-au păcălit după acesta dată, întrucât preţurile au picat excesiv după acest an). Nu trebuie să uităm şi de acele credite ipotecare aruncate de bănci în ideea stimulării consumului (cu bani virtuali, evident), împrumuturi ce au adus, acestor instituţii bancare, case şi nu lichidităţi. Pentru aceste locuri de cazare, au fost atribuite împrumuturi mult mai mari decât valoarea lor adevărată, apoi când cei îndatoraţi s-au văzut în incompatibilitatea de a achita, au fost determinaţi să renunţe la locuinţe în favoarea băncilor. Problema este ca unităţile bancare, ştiind clar (la data emiterii creditelor) de valoarea lor reală, nu prea mai au posibilitatea să-şi recapete datoriile... Şi de aici CRIZA !

 

      Cum putem descrie criza?

      Foarte simplu, criza apare exact din "criză" de lichidităţi a organismelor bancare. Şi cum ne-ar putea influenţa pe noi acest lucru? Incredibil de uşor: fiind o ţară cu mari probleme de producţie, care se bazează numai pe piaţa "tranzitată" şi de desfacere, ne identificăm în nişte dependenţi de împrumuturi. În condiţii similare statul român îşi construieşte PIB-ul din impozite, taxe şi accize, adică în ce mai mare parte, din activităţile (TAXATE) ale firmelor. Apoi firmele adună bani prin faptul că noi achiziţionam de la ei. Conjunctura se traduce consecutiv la un simplu scenariu: Dacă populaţia nu consuma, putem lansa ideea că statul nu mai colectează (sau nu mai are ce colecta) de la privaţi. Acceptând aceste idei, atunci de ce conducătorii statului ne spun mereu să nu mai achiziţionam enorm? Deoarece consumul nostru se traduce în moneda străină, iar beneficiile societăţilor comerciale (cei mai mari sunt din alte state, vecine patriei mama) "exporta" euro în statul lor de baştină. Banii noştrii se schimbă în valută, dar moneda străină se scoate din ţară.

 

 

       Continuând pe această inferenţă surprindem o depreciere monetară naţională, astfel că vor fi mai mulţi lei pe piaţa de consum. În ciuda acestui fapt, noi romanii, suntem remuneraţi în lei, dar cumpărăm (preţ final) în euro. Aşa încât, pe o altă cale deducem că "învârtim" mai mulţi bani autohtoni pentru acelaşi euro.Devenim martori ai unui lanţ super-vicios în care moneda naţională "oboseşte" ca urmare a tranzacţionărilor în zigzag pe piaţa valutară. Făcând o mică paranteză e imperios necesar să revenim puţin şi la PIB-ul patriei noastre: pe plaiurile mioritice care ne cazează de mii de ani, un muncitor "creşte" încă aprox. 3 asistaţi sociali, şi din acest context reflexia că, vom cumpăra iraţional, nu mai economisim niciun ban (şi atenţie, nu în buzunar ci în conturi), dacă nu mai facem economii, nu vom mai vedea bani lichizi în bănci de aici se "umfla" condiţiile creditelor şi se îmbolnăveşte banul nostru naţional. Coloşii bancari vor rămâne cu imobilele pentru cazare şi cu autoturismele, dar în condiţiile în care aceste bunuri se degradează neîntreţinute, şi mai ales în lipsa unor proprietari care să le întreţină corect. În mod direct, este logic ca tarifele lor să scadă, dar cu toate acestea pot face o imensă concurenta celor noi . Mai exact, obişnuim piaţa să creadă că cele rulate sunt ieftine, iar cele nou-venite în piaţă nu vor cunoaşte prea mult succes pentru marea masă a populaţiei. Continuând ideea, revenim în acelaşi triunghi vicios, la fel ca la început. Important e să rămânem cumpătaţi şi să ne raportăm la priorităţi, în limitele necesitaţilor noastre efective. Suntem muncitori, dar trebuie să ne asumăm cumva obligaţia (normal-ratională) să producem în excedent şi să consumăm mai puţin decât producem, aşa măcar pentru zilele "negre" cu care ne-au tot obişnuit guvernanţii de 23 de ani încoace.

 

      Efectele crizei asupra muncitorului român

        Da, paradoxal, criza poate avea şi valenţe pozitive, întrucât muncitorii devin mult mai productivi (în special prin teama pierderii locului de muncă):

• sunt mult mai flexibili în acceptarea şi îndeplinirea sarcinilor de lucru
• sunt dispuşi să înveţe lucruri noi
• devin cooperanţi la solicitările de a rămâne peste program,
• sunt mai puţin asertivi în relaţiile ierarhice, adică se plâng mai puţin şi mult mai rar
• muncitorii români devin mai puţin pretenţioşi la condiţiile de muncă: astfel, dacă nu s-au făcut reduceri substanţiale de salarii, ori dacă nu exista probleme mari în compania ăn care lucrează, ei sunt totuşi mulţumiţi de cât/cum sunt remuneraţi, preferând stabilitatea în detrimentul riscurilor.
• scăderea pretenţilor salariale, şi acceptarea plăţilor pe criterii de performanţă.
• creşterea "statorniciei" la locul de muncă: muncitorii devin mai ataşaţi de job-ul lor, creşte nivelul de implicare, devenind chiar mai fideli decât înainte. Explicaţia este foarte simplă: s-a modificat raportarea motivaţională, de la bani la job-ul propriu-zis, acest lucru conducând la o creştere masiva a nivelului de performanţă.

       Disponibilizările în masă aduc în câmpul muncii, o nouă categoroie socială, şi anume şomerii. Aceştia tind să acopere posturile de nişa, evitate anterior, acceptând chiar munca din sectoare deficitare precum agricultura şi meşteşugăritul. Chiar dacă aceştia sunt iniţiatori ai unei mici afaceri de familie, ori chiar anagjaţi, acest trend determină apariţia de noi firme antreprenoriale ce pun în practică tot mai multe idei noi şi profitabile.

      Teama de concediere determină în rândurile muncitorilor, un alt fenomen pozitiv, şi anume stimularea specializărilor pe arii curiculare. Astfel sunt dispuşi să asimileze noi cunoştinţe pentru deprinderea de noi competenţe profesionale ce le voi spori şansele unui viitor mai sigur.

      Chiar dacă unii muncitori nu sunt deplin mulţumiţi job-ul lor, consideră cu nu au alte soluţii la îndemână pentru a-şi păstra locul de muncă sau pentru a găsi ceva mai stabil, de unde să primescă un salariu decent.

      Putem concluziona că atunci când incertitudinea devine o stare dominantă, prudenţa este primul instrument la care pot apela muncitorii români, iar următorul ar fi consumul raţional de resurse şi eliminarea consumului din credite.

Analogia niponă sau mai bine spus... antologia romanească

     Dacă japonezii se mândresc cu roboţeii lor superdotaţi, pe care-i tratează ca şi pe semenii lor, noi ne putem mândri cu muncitorii noştrii autohtoni, pe care-i tratăm, ei bine, ca pe nişte instrumente: îi ungem cu promisiuni, îi scuturăm bine (de praf, de gulere, etc), îi băgăm zilnic în priză, şi-i privim delicat de la "pupitrul de comandă". În cele din urmă nu le oferim şansa deconectării, într-un mediu normal destinat cazării muncitorilor, ci-i lăsăm frumos în "stand-by", în cutiuţele lor ruginite; şi pentru ca nu cumva să degere, aruncăm peste ei căteva aşternuturi, aşa încât să ne asigurăm că vor putea oferi acelaşi randament şi mâine.

      În plus, daca aceeaşi japonezi vor fi ajutaţi, în munca lor de uniforme robotizate (de tip exoschelet), se pare că în România, muncitorii noştrii autohtoni vor primi şi mai multe sarcini în a ajuta inclusiv roboţii de pe şantierele de construcţii. Astfel, cuvantul din DEX-ul român "a roboti", capătă o nouă nuanţă: metamorfozarea muncitorului constructor român într-un robot multifuncţional ce munceşte 12 ore pe zi, în condiţiile în care resursele de care dispune sunt destul de limitate.

      Principala diferenţă dintre roboţii niponi şi muncitorii noştrii robotizaţi, este desigur lipsa preciziei dar şi a anduranţei.

Ce sens mai are sa muncim pe aceste meleaguri ?

           Care mai sunt alternativele la care apelează majoritatea muncitorilor de pe şantiere, aflaţi în preajma unor paradoxuri existenţiale cotidiene. 

           Ce avantaje pot genera astfel de alternative de cazare pentru muncitorii constructoril; dar şi  ce costuri implica toate acestea?

           România este exact ţara paradoxurilor, dacă ne punem întrebarea cum îşi poate atige, clasa noastră muncitoare, înălţimile. Ei bine, indiciul este pe cât de simplu, pe atât de stupefiant: Singura lor posibiliate de-a se vedea în vârf este... schela metalică. Îi observam zilnic agăţaţi de scări ca nişte marionete mecanice, fără  echipamente de protecţie, muncind doar să îşi asigure masa de seară. Dar doar cu acest puţin pot rămâne, căci, poate că e noapte, au cu ce supravieţui, însă, este nevoie  în plus  şi de un loc de odihnă. Dar, majoritatea se vor alege cu locuri de cazare doar în nişte barăci metalice insalubre, obosite şi reci pe timpul iernii, dar sufocante în lunile toride; ca şi cum toată  forţa lor de muncă  ar trebui  conservată  acolo.

       În diferite  situaţii  aceşti  constructori vor fi sufocaţi  în subsolurile adăposturilor A.L.A. ale blocurilor, sau chiar în uscătoriile acestor imobile. Foarte puţini din muncitori au partea de şansa să să li se ofere cazeze în vreun apartament sau  garsonieră, cu toate acestea, şi raportat la astfel de conjuncturi, sărmanii constructori se vor vedea înghesuiţi până la sufocare în asemenea spaţii. Însă, oare cine va dori să închirieze propriul imobil  pentru  un timp limitat, şi mai ales unor străini. Mai punem în plus faptul că majoritatea locurilor de cazare private pot fi din start dotate şi aranjate, au contracte pentru televiziune sau internet dar cel mai important lucru de menţionat: întreţinerea lor depinde nemijlocit de suma luată de la chiriaşi. Şi mai mult de-atât, pentru a putea închiria un spaţiu de cazare, trbuie încheiat un contract pe minim  un an (cum procedează majoritatea)  apoi  la semnarea acestui contract se achita un avans pentru trei - şase luni de zile, la care adăugăm şi costuri de utilităţi (adesea şi cu penalităţi). Astfel o cameră "pleacă" de la 200 E la care mai adăugăm alte facilităţi (cca. 150e -200e .Pare extrem de convingător, însă cam câţi angajatori pot oferi aceste sume pentru cazarea muncitor lor constructori, adăugând aici şi faptul că, mai mereu proprietarul pretinde un număr maxim de locatari, şi reguli de coabitare destul de clare.

     Ar mai fi o alternativă recomandabilă pentru muncitorime, şi anume NAVETA, în mod restrictiv călătoria în regim regulat între locul de muncă şi domiciliu. Însă putem să tragem un semnal de alarmă asupra eventualităţii apariţiei câteorva riscuri. Cât este de primejdioasă naveta? În primul rând excludem călătoria cu Porshe sau alte tipuri de limuzine, cabriolete sau cupe-uri. Aducem în vedere acum naveta în stilul clasic, caracteristic clasei noastre muncitoare: cu trenul, cu microbuzul ori cu scuterul (mai nou). Transportul în regim de navetă, în general, înseamnă costuri destul de mari (vezi preţul carburanţilor), atât în bani şi timp cât şi în sănătate ori siguranţă.

      Continuând, putem spune că naveta cu trenul este, cel puţin, execrabilă din orice unghi am privi: costisitoare , îndelungată, niciodată nu se încadrează în timpul estimat oficial, frigul iernii dar şi "sauna" din lunile sufocante de vară. În plus dacă  mai  aducem în peisaj şi  jegul omniprezent, chiar vom zice  despre noi că  suntem masochişti inascuti.

     Întradevar poate alţi europeni ar plăti ceva bănuţi pentru aceste "condiţii", însă pe biletul lor sigur va scrie ceva de genul  "Super Sensations with CFR România",  la care se adauga şi o asigurare de sănătate (obligatorie), poate chiar de viaţă.  Chiar daca CFR-ul ne vinde, la preturi exorbitante, minciuni împachetate în sloganuri atragatoare, realitatea este că în Romania, trenurile ne amintesc de lagărele de concentrare.

       Microbuzul ori "Microbolentinuzul" cu numere de la vecinii bulgari, poate fi descris ca fiind de cele mai multe ori strâmt, obosit, având ITP-ul expirat  încărcat de muncitori, ţevi, bidinele, dar şi alte instrumente de lucru, sau poate chiar utilaje. Constructorii nu au curajul să depoziteze ceva la locul de muncă, pentru că deobicei nu au servicii de pază, nu au siguranţa locului de muncă pentru ziua următoare, dar poate cel mai important: instrumentele de lucru personale (aduse de-acas').

 

         De aici rezultă că, "Microbolentinuzul" implica risipă de bani cu biletele dus/întors, pierderea timpului (există şansa de-a se strica destul de de), îmbulzeală şi împuţiciune. În plus, este posibil să se metamorfozeze mereu în ceva letal daca nu se intervine pentru luarea unor măsuri de siguranţă tehnică şi de trafic.

      A rămas să expunem câteva lucruri şi despre SCUTER. Este necesar să le împărţim pe categorii: sunt scutere second hand, scutere cu pedale, şi scutere de maidan (reparate si adaptate cam cu ce a avut omu' prin curte). Se ştie că în anii 60 mini-ul Vespa impresiona pri faptul că oricine îşi putea achiziţiona o Honda la tarife accesibile oricui, iată că la noi scuterul a devenit indispensabil muncitorului roman, şi nu numai. Cu alte cuvinte, oricine poate "pilota" un astfele de aparat, idiferent de pregatire sau discernământ.

     Concluzionam că ideile de cazare pentru muncitorii constructori devin din ce in ce mai creative, iar metodele de cazare pot crea chiar şi idei obsesive...